Fălci

În lunile care au trecut, am strîns de o nouă constatare. Cel ce a dat nume blogului, fie, jumătate de nume, a făcut fălci. La propriu, arată ca un dulău bine hrănit.

Nu pot mima o falsă naivitate prin care să mă declar surprins cînd observ cum dezvoltă și fălcile celelalte, politice, de pion necesar, aflat la capăt local de sfoară, sfoară al cărei capăt fundamental se pierde… outside. Nu degeaba pionul a fost transformat în regină pe tabla demonstrativă de șah rezervată jocului pentru băștinași.

Fălcile politice cresc mai încet sau mai discret, fără a fi deloc mai puțin dizgrațioase, dar cu atît mai periculoase.  Nu știu cît de bun e aluatul din care a (fost) crescut alesul, dar dacă îi lipsește dinamica, necesară celor ce l-au pus pentru a-și atinge scopurile, atunci va fi dinamizat din mers.

Fără fălci nu se poate. Cum o dovedește, literal, Aradul, cu artificialul său de serviciu, probabil invidios pe ascensiunea unuia cam ca el (cam-ul contează). Rezultatele, dincolo de aspectul caricatural, se văd, băltesc, te încing ca un blestem. La nivel național vor fi, desigur, mult mai spectaculoase.

Fascinația fălcilor nu poate fi negată. Pînă ajung să se înfrupte din tine sau din ce ai mai scump. Absența empatiei pentru victimele de pînă la tine devine agonie. Fălcosul are datoria să asigure continuitatea funcționării circului și pe cea a malaxorului, care extaziază  mulțimile cînd produce terciul numit, știu și eu, justiție !?

Uneori ne pierdem în subtilități care nu exită în realitate. Dacă poziția Fălcosului ar avea doar un rol simbolic, cei de la capătul esențial al sforii nu și-ar bate prea mult capul cu identitatea celui ce o ocupă. Cînd ne uităm în jur, observăm că, mai peste tot, răsar maxilare supradezvoltate, cu puteri sporite, degradabile în timp, dar utile cît funcționează în parametri. Cel ce dă jumătate de nume blogului nu dezvoltă fălci doar pentru a putea înșfăca mai bine, dezvoltă fălci și pentru a obișnui mulțimea privitoare cu ele. Trecerea de la chelul portocaliu la fălcos e o trecere de la un grad de dominație la unul și mai pronunțat.

Fălcile reprezintă întoarcerea la seva dominației, la esența răului. Tentația pare de neînfrînt, iar cei ce posedă puterea, wherever they are, nu pot fi mulțumiți, la nesfîrșit, să își ascundă pornirile. Ce fălci trebuie să aibă ! Dacă nu le pot arăta încă, în direct, pe ale lor, sigur nu se sfiesc să juiseze prin intermediar, cînd crescuții lor sfîșie, sistematic, bucată cu bucată, din țintele desemnate. Atenție, așadar, la viteza de dezvoltare a fălcilor alesului, nu cred că avem un etalon mai bun pentru a putea stabili, cu oarecare precizie, calendarul prăbușirii noastre.

 

Advertisements

Johannisstan

Cînd am început să țin un blog, la începutul de vară din primul an oficial al marii crize, mi-am pus întrebarea ce este acela blog, care îi este rostul ?

După o vreme, am început să mă întreb care ar fi rostul meu în scrierea unui blog, ce căutam sau ce mă îndemna să fac asta ?

O vreme am crezut că am un fel de datorie de a avertiza, speculînd o oarecare inclinație spre anticipare, prin asumarea riscului de a mă face de rîs cînd greșesc sau de a părea și mai ridicol că dau importanță unor lucruri care nu mai au importanță pentru cei mai mulți. Dacă au avut vreodată. Da, au avut.

O iluzie. Viitorul nu există. Cînd ajungem în viitor a devenit deja trecut. De fapt, sîntem lucrați prin secționarea de trecut. Ni se ia istoria, ni se fură trecutul. Dacă privim spre viitor, cum ni se sugerează adesea, îndemnul vrea să nu observăm fenomenele de dispariție, deloc misterioasă, din jur.

Blogul meu era, de fapt, o mărturie a decăderii. Decăderea unui stat, decăderea unei națiuni, decăderea societății și cea a individului. În mijlocul decăderii unei civilizații, care o merită. Se contura tot mai mult într-o constatare necesară, de care nu-mi dădeam seama explicit.

Așa am ajuns în și la Johannisstan. Tot o constatare. Un sufix cu rol peiorativ, derivat dintr-un dispreț al cuceritorului. Un sufix care constată că metodele distructive aplicate asupra băștinașului au efect, societatea îi este spulberată, resursele nu și le poate valorifica, dacă nu le stoarce străinul, grupurile sînt asmuțite unele împotriva altora, diferențele devin falii, viața devine supraviețuire, nimic nu se leagă pentru oamenii locului. Un sufix, totuși, al strugurilor prea acri. Mai devreme sau mai tîrziu, legiunile ocupantului se retrag din …stan. Pentru că nu pot mai mult.

Luăm un sufix străin, îl lipim de un prefix onomastic la fel de străin și rezultă o construcție lingvistică pe care, dacă ne-o asumăm, mergem pe cîștig-cîștig. Nu ne mai pot insulta și știu că înțelegem prea bine. Chestie care îi enervează extrem.

Nu se înțelege prea clar cine, dar și-“au luat țara înapoi”. Din păcate pentru ei, cu tot cu noi. Care rămînem aici. Pînă îi vedem cum pleacă.